Să spun că am o relație complicată cu Éric-Emmanuel Schmitt ar fi exagerat. Am citit „Oscar și tanti Roz” și deși o carte emoționantă, e totuși o lectură ușoară care nu necesită prea multă atenție. Apoi am citit „Elixirul dragostei” și am considerat că scriitorul nu mi se potrivește. Prea multe sentimentalisme, prea puțină literatură (iertați snobismul) pentru gustul meu. Am trecut peste, se învârte pământul în continuare.
Apoi, acum câteva seri am citit rândurile Alexandrei despre această carte și m-a făcut curioasă. Am găsit-o pe voxa (îmi place tare mult aplicația aceasta) și în două zile am citit cartea. Scurtă precizare, dar importantă: articolul poate conține spoilere fiindcă nu e o recenzie a cărții neapărat, ci mai mult un comentariu pe marginea ei.
Prima jumătate a cărții mi-a plăcut tare mult. O mamă singură, plină de energie și veselie, crește un copil tare simpatic (prin ochii căruia aflăm noi toată povestea) până când pofta de vorbă se transformă în muțenie, veselia în depresie. Și chiar simțeam nevoia să laud autorul, remarcam un progres față de cărțile citite acum mulți ani, doar că de la jumătate în colo am fost din nou dezamăgită.
În loc să vorbească despre depresie, despre tratarea acesteia prin terapie și pas cu pas, scriitorul alege să înlocuiască medicina cu vrăjitoria. Să facă ce se face în mult prea cărți, să considere că imediat ce sursa unei probleme a fost găsită vindecarea va veni instant. Mai grav decât atât se duce într-o zonă mistică, de parcă orice problemă emoțională se poate rezolva prin miracol, prin „inexplicabil”.
You’re going down a path I can’t follow!
Și înțeleg. Depresia e despre noi, despre trecutul nostru, cere muncă cu noi înșine. Iar dacă simți nevoia să vorbești cu morții, Dumnezeu, o pisică e ok. Atâta timp cât funcționează pentru tine. Doar că rareori (aș spune niciodată, dar nu dețin adevărul suprem) o decădere emoțională puternică trece atât de ușor. Sau trece pe moment, cel mult.
Cred că e nevoie să transmitem că pentru a te vindeca ai nevoie de timp. Și e ok. Nimic nu vine peste noapte. Înțeleg că scriitorul a vrut să scrie o poveste scurtă și simpatică, dar poate că unele subiecte nu ar trebui tratate cu atâta ușurință.
Cartea a primit în cele din urmă doar două steluțe, deși a avut un potențial mare. De citit Schmitt de acum încolo prea puțin probabil. Sunt ferm convinsă că e un scriitor bun pentru unii și nu vă judecă nimeni în acest articol, dar personal am rămas cu un gust amar.
Voi ați citit cartea? Sau ceva de la acest scriitor?
Lasă un răspuns