Acum vreo două zile Oana David (pe care o și recomand pentru „Între două fronturi”) deschide cutia Pandorei și dă din greșeală peste semințele de scandal spunând pe facebook că nu prea le putem recomanda copiilor zilelor noastre, și mai ales celor necititori, cărți precum Cireșarii și „La Medeleni”. Și cum suntem fierți pe cultură, (și cultură, nu toate porcăriile) evident că au apărut mulți nemulțumiți, indignați, că vai cum să nu forțăm copiii de 10 ani să citească cărțile care ne-au plăcut nouă. Dar îi lăsam așa de capul lor, să citească ce vor? Nț, nț, or mai ajunge să creadă că au dreptul la opinii în viață.
Bun, care e treaba cu cititul?
Mie mi-a plăcut să citesc de când mă știu, fără să am o pasiune totuși pentru citit. Fiindcă familia mea își folosea puținii bani pe întreținerea noastră singurele cărți pe care le-am avut până pe la 19 ani au fost cele de la biblioteca școlară. Așa că am citit ce am găsit, de multe ori cărți prea mari pentru mine, ceea ce nu a dus la un număr impresionant de lecturi în copilărie.
Citeam cărți din curiozitate, fiindcă trebuia pentru școală sau pur și simplu pentru a ocupa niște vremuri fără telefoane și internet. În ultimul an de liceu am decis să citesc zilnic fiindcă îmi făcusem un blog și voiam să-mi îmbunătățesc stilul de a scrie. Așa că am tot împrumutat cărți, unele mi-au plăcut, altele nu. Foarte multe erau citite doar fiindcă le începusem, dar au mai fost și altele desigur care mi-au plăcut. Drumeș de exemplu. De ce îți poate plăcea Drumeș ca adolescentă? Pentru că e intens, are povești de dragoste „mari” (aveam să descopăr mai târziu că nu trebuie să mori din dragoste 🤣 și că nu e nimic măreț în asta) și nici nu avea un stil prea greoi.
Pasiunea pentru citit a venit, întâi ca o dependență (pentru că îmi făcusem un program de citit și devenise o obișnuință) și apoi sub formă de dragoste de literatură. Și a venit și cu cărți mari (orice ar însemna asta), dar mai ales cu Jocurile foamei sau Harry Potter, cărți pe care le-am descoperit la câteva luni bune după ce m-am apucat de citit zilnic.
A stricat Harry Potter ceva? Nu, din contră.
Pentru că în loc de vedea cititul doar ca pe o formă de educație, de bifare a unor titluri, l-am văzut ca pe o pasiune care te poate ține în priză până la ore târzii. Și am continuat să caut cărți, titluri care mi se potrivesc, să citesc din toate genurile literare și toate timpurile. Fiindcă cititul cât mai diversificat e secretul pentru a-ți menține pasiunea pentru cărți. Dacă citesc acum zece pagini dintr-o carte cu un ritm lent sau care nu-mi captează atenția, mâine o să încep o carte la polul opus. Le voi citi în paralel și altfel cele două cărți se vor susține reciproc.
De aceea Harry Potter nu e în competiție cu Cireșarii. Pot fi citite ambele. Copilul care azi citește o carte considerată slabă peste doi ani va citi una mai grea. Fiindcă evoluăm. Și uneori treapta de jos poate însemna „Jurnalul unui puști”, dar asta nu înseamnă că acel copil nu va ajunge niciodată la „Cireșarii”.
Trebuie să înțelegem că literatura în 2023 are o competiție mult mai mare decât atunci când unii dintre noi erau mici. Vorbim de jocuri video cu scenarii bune, captivante, de accesul la internet non-stop. Copiii ăștia au nevoie de povești bune, care se citesc ușor. Lecțiile pe care le conțin cărțile clasice o să vină și ele, avem nevoie să îi atragem întâi spre cărți și apoi să vorbim despre calitatea lecturilor.
E „Cireșarii” o serie bună pentru copilul secolului XXI?
Personal cred că discuția despre cum doar marile cărți conțin adevărul despre viață e puțin depășită și mi se pare deja absurd cum sunt recomandate cărțile clasice ca fiind răspunsul pentru orice. Problemele generației actuale de copii sunt altele, dar unii refuză să accepte acest aspect și preferă să-i vadă ca un eșec prins în mrejele internetului. Cred că ar trebui să preferăm totuși un puști pasionat de cărțile de la Arthur (că tot e blamat cu ardoare în comentariile de la postarea Oanei), decât unul interesat doar de influenceri, cu tot luxul promis de aceștia.
Și pentru a încheia: am lucrat ca librar vreo doi ani și ceva. Sunt copii pasionați de citit, bucuria lor e mare când mai apare un volum din Pisicile razboinice, Olguța, Jurnalul unui puști. Și în interacțiunile cu ei nu am remarcat vreun copil fără maniere doar fiindcă nu citește Mark Twain la 10 ani.
Haideți să îi lăsăm să se bucure de cărți.
Lasă un răspuns