Deși am vreo doi ani de când lucrez la atitudinea mea în fața vieții, simt că am descoperit o păpușă matrioska. Cu cât sap mai adânc cu atât găsesc alte și alte defecte, care mi-au devenit parte din personalitate și pe care le consider de prea mult timp normale. Ca oamenii ăia bolnavi care îți spun că e normal să-i doară câte ceva mereu. Nu, Marinela, nu e normal!
Duminică a fost ziua mea. Întâi a venit Marius cu vreo patru cutii de cadouri și un zâmbet mare pe față. Și dincolo de cadouri, nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru atenția la detalii și pentru respectul pentru pasiunile mele. Am primit la 25 de ani figurine și căciulă cu Harry Potter. Și încă nu mi-a spus nimeni că trebuie să mă maturizez. Apoi m-am văzut cu o prietenă bună și din nou m-am simțit importantă, pentru că altcineva și-a dorit să fie cu mine, a ținut cont de mine și are grijă în general să-mi facă viața mai frumoasă.
Mno, în timp ce stăteam pe o bancă și vorbeam eu mă tot jucam cu un inel pe care îl țineam între degete. Am început să gesticulez, inelul și-a luat avânt spre libertate și uite așa l-am pierdut în iarbă și oricât l-am căutat după nu am mai reușit să-l găsesc. Acum, să ne înțelegem, era un inel la 50 de lei. Cu valoare sentimentala fiindcă a fost primul inel pe care mi l-am cumpărat.
Imaginați-vă că această pierdere mi-a stricat toată ziua, m-a făcut să plâng chiar și nu fiindcă mă atașez foarte ușor de lucruri, ci fiindcă am găsit prilejul perfect să-mi fac reproșuri. Sunt prea amețită, putea fi o bijuterie importantă, doar mie mi se întâmplă.
Brusc că ziua aia fusese una frumoasă nu mai contase. Că aș putea să-mi cumpăr oricând alt inel nu mai conta. Ce era important e că l-am pierdut eu pe acela și doar pentru atât nici nu mai meritam să mă bucur de restul zilei.
Bineînțeles că nu mă aștept ca imediat ce am înțeles că am această problemă să se rezolve totul ca prin minune, dar cel puțin am înțeles că ar trebui să-mi controlez atitudinea și în loc de a-mi arunca cuvinte dure (evident că sunt victima propriilor frustrări) să fiu mai atentă la părțile bune și să mă iert mai des, sperând că data viitoare voi fi mai atentă.
Chiar dacă mai uităm uneori, prea puține lucruri chiar merită să fie motiv de tristețe.
Lasă un răspuns