În ziua de 16 decembrie 2022 aveam programată cezariana la spitalul Elena Doamna din Iași. Da, am ales cezariana și nu a fost calea ușoară, așa cum afirmă cu încredere mamele care nu au trecut prin această operație, dar știu ele mai bine. Că așa suntem noi, un popor de experți.
Victor a venit pe lume la zece dimineața, fără prea mare chef de viață, a plâns târziu și oricum nu prea energic, că nu e matinal de fel. Operația în sine nu a fost momentul vieții mele, tremuram și de frig, dar și de anxietate iar senzația aia că umblă cineva în tine nu e plăcută. Totuși operația a fost partea ușoară. Recuperarea în schimb a fost lungă ca o zi de post, vorba bunică-mii.
O lungă perioadă nu m-am putut ridica din pat cu ușurință, mă dureau coatele de cât mă chinuiam să mă ridic și de cele mai multe ori mă lăsam înapoi pe pat frustrată. Totuși trebuia să strâng din dinți și să trec peste toată durerea din zona operației fiindcă bebe era cu mine în salon. Doar cu mine.
Mi s-a spus să nu mișc capul în timpul operației, lucru pe care l-am făcut, că așa sunt eu pe dos. Am avut niște migrene îngrozitoare, vreo săptămână aveam o culoare nefirească a feței din cauza acestor dureri și de multe ori nu-mi puteam ține capul drept. Am avut și dureri de spate, încă le am ce-i drept, dar sursa e diferită acum. La vreo câteva zile, tocmai fiindcă din cauza durerilor nu mă puteam mișca noaptea în pat și amorțeam, m-am trezit cu o durere de șolduri care m-a făcut să șchiopătez câteva săptămâni.
Prima baie de după operație a fost făcută într-un lighean și abia când am ajuns acasă, m-a spălat soțul meu în timp ce eu tremuram de toate și mă țineam de el. Apoi mâncarea. Nu ai voie să mănânci înaintea operației, în ziua cu operația, apoi a doua zi după operație am primit la prânz apa în care au fiert niște legume. Și atât. A treia zi un ou vechi fiert și niște branză de vaci. Nu știți cât m-am bucurat pentru oul ăla. Cu toată alimentația asta grijulie tot m-am constipat (că asta se evită de fapt). Și am avut primul scaun la 10 (zece!) zile după operație. Și după câteva supozitoare. În realitate am avut nevoie de vreo două luni pentru ca tranzitul meu să-și revină.
Alăptatul nu a adus foarte mari probleme, cel puțin comparat cu ce povești am auzit. Laptele mi-a venit greu și nici măcar la ambii sâni pentru că pe unul îl refuza bebe. Așa că i-am dat copilului mai mult lapte praf câteva zile. Și am rămas cu laptele praf dat drept completare când îmi mai ținea soțul locul sau când eram prea obosită pentru a-l mai hrăni. Asta a dus la scăderea lactației, la refuzul sânului, dar momentan le acceptă pe ambele din nou. M-am simțit vinovată în cele câteva zile în care a refuzat sânul, dar contează ca puiul să fie hrănit, să ude scutece și desigur și ca eu să fiu bine. Deci momentan sunt mulțumită că încă îl pot hrăni și la sân.
Somnul din nou, mulțumitor față de alte povești. În primele două luni se trezea la fiecare două-trei ore și era obositor, dar cel puțin nu plângea câteva ore pe noapte. Se trezea, mânca și adormea înapoi. De la două luni nu știu ce s-a întâmplat că se trezește cel mult o dată pe noapte. Uneori nici atât și doarme câte zece ore legate. Nu a făcut colici încă, doarme în pătuțul lui (sau oriunde îl lovește somnul).
Cumpărături inutile nu prea s-au făcut, am cumpărat prea mult pampers (nu recomand) și am donat vreo 100 de bucăți, am cumpărat haine și am primit extrem de multe încât puteam să îmbrac vreo 3 copii. Se folosesc căci vomită, se scurg tot felul de lichide de prin pampers, dar tot nu ai nevoie de atât de multe fiindcă ei cresc. Mai ales în primele luni.
Starea emoțională a fost schimbătoare. Am râs, am plâns, am considerat că e vina soțului meu pentru orice se întâmplă, m-am simțit epuizată, singură, dar și fericită. Trebuie să le iei pe toate cum vin, să discuți cu cineva când simți că nu mai poți. Și să nu uiți de tine.
În rest să nu uitați că sunteți cele mai bune mame pe care le pot avea copiii voștri și să știți că orice sentiment e perfect normal. Căci perioada e una grea.
Lasă un răspuns