Raluca Aprodu nu are timp să nu mai fie o ignorantă. Depresia în România unor oameni prea ocupați să se mai dezvolte

În continuare cred că depresia e un lux pentru cei care și-o permit. Pentru că atunci când ai doi copii și trebuie să îi hrănești sau trebuie să mergi la muncă sau să ai grijă de un părinte bolnav sau ești responsabil de alți oameni nu prea ai timp să te întrebi: unde mergem? De unde venim? Care e sensul vieții? Chiar cred eu că e un lux să ai timp să-ți pui întrebări profunde sau un pic mai filosofice. 

Vezi citatul acesta și te gândești că a venit din gura ori tastatura unei femei mai săracă cu duhul care nu e nici citită, nici școlită, prea ocupată pentru a se gândi că nu știe nimic despre lume, când ea abia reușește să se descurce cu treburile de peste zi. Dar în realitate vine de la Raluca Aprodu, actriță, om de la care te-ai aștepta să știe despre depresie mai multe decât respectabila Marița din fundul satului.

Doar că Raluca Aprodu nu are timp să mai citească o carte, ori măcar câteva articole. Doar are un loc de muncă, doi copii și părinți. Te și întrebi cum mai rezistă. Raluca Aprodu nu are timp să afle că depresia e o boală iar simptomele ei nu includ fumatul melancolic pe balcon în timp ce ne întrebăm despre sensul vieții. Aia e o fază, o stare, o tristețe de o seară cel mult. Depresia nu e doar o stare de tristețe, cum nici Raluca Aprodu nu e o femeie cu o educație prea serioasă.

Știm, nu ai timp să citești, dar e cea mai comună boală psihică. Nu se sinucid oameni pentru că nu găsesc răspunsuri la întrebări filosofice. Nu mai spun că nu știu ce e considerată atâta filosofie întrebarea despre sensul vieții, că până și bunica cu patru clase știe că trebuie să aibă un scop în viață pentru a fi împăcată. Nu e filosofie, înseamnă să nu trăiești orbește. Și totuși oamenii nu se sinucid pentru ca nu-și găsesc sensul în viață, ci fiindcă nu mai au viață în ei când au nenumărate sensuri.

Draga noastră, știm că o să îți spun ceva surprinzător pentru acel creieraș mic, dar și oamenii care suferă de depresie au familii. Scurtă paranteză, ai putea să-ți ceri scuze că în ignoranța ta i-ai făcut leneși. Și oameni care suferă de depresie au copii de dus la școală și parteneri, și părinți, și un loc de muncă. Totuși acel gol și durere, gândurile sinucigașe, epuizarea sunt acolo la sfârșit de zi. Tu poate ai fost înzestrată cu o personalitate puternică (dacă sacul cu inteligență se terminase fix la tine), dar nu toți au aceeași rezistență în fața vieții. Nu toți au același trecut.

Vezi tu, inteligentă sau nu, dar nici de respect nu ai auzit? Te-ai duce să-i spui unui adult traumatizat de doi părinți alcoolici în copilărie să lase filosofiile (sau cum le spui tu depresiilor) și să-și caute ceva de făcut? Ah, stai, ai făcut deja asta. De ce? Pentru că nu ai timp să citești câte ceva despre depresie, nu ai timp de filosofii, dar când îți faci timp îți sugerez să te întrebi dacă e gol căpușorul ăla, că viața, am înțeles, îți este plină.