Acum vreo trei ani am citit Hobbitul și – să-mi fie cu iertare – nu am fost cel mai mare fan. Nici nu aș ști acum să spun de ce, se întâmpla totuși în urmă cu vreo 200 de cărți, dar îmi amintesc că mi s-a părut destul de plictisitoare și nepotrivită mie.
Mno, după vreo câteva luni de insistențe, prietenul meu a reușit să mă convingă să mă uit la filmele Hobbit și uitați așa am ajuns eu să consider necesar, vital, de viață și de moarte practic, lecturarea și vizionarea trilogiei „Stăpânul inelelor”. Pentru că filmele Hobbitul mi-au plăcut foarte mult și trebuia să aflu mai multe. Și trebuia să-l mai văd pe Orlando Bloom, dar asta e între noi.
Ideea principală e că nu prea are cum să nu-ți placă această trilogie. Mă rog, mai sunt și ciudați din ăștia, dar în principiu această e seria e stăpâna a tot ce înseamnă fantasy. Am găsit foarte multe asemănări cu alte serii celebre, cu Harry Potter, de exemplu. Mi-a plăcut asta? Da. Se vede inspirația și nu văd o problemă aici.
Pe rând despre cărți și filme:
-lui Tolkien nu prea i-au plăcut luptele. Și nici suspansul. În timp ce în filme luptele sunt epice, în carte sunt povestite vag, ca și cum ar ploua afară și simte nevoia scriitorul să menționeze că există o ploaie pe undeva. E importantă, dar nu îl încântă pe scriitor să o descrie. Sunt desigur și excepții, dar majoritatea mi s-au părut nesatisfăcătoare. Filmele câștigă teren aici.
-Tolkien are momente în care acordă mai multe pagini unor dialoguri nu neapărat necesare decât unor lupte. Aș fi preferat invers, evident. De asemenea, m-am uitat la variantele extinse la filme, deci nu mi-au lipsit nici aici scenele pe care, plină de nerăbdare, le consideram inutile.
-personajele chiar sunt memorabile. Gollum e ce trebuie fiindcă trezește sentimente opuse în tine, deci e un personaj bine făcut. Și foarte bine interpretat. L-am iubit pe Sam, e adevăratul erou pentru mine. Mă rog, toată Frăția e, au rămas personajele cu un fan pentru totdeauna. Mai ales Legolas. :))
-scriitura îți dă aerul ăla de poveste, știi că citești ceva bun, iar uneori, chiar dacă sunt doar dialoguri, întâlniri, unele îți rămân în inimă. De exemplu, mi-a plăcut foarte mult scena în care Frodo și Sam se întâlnesc cu Faramir, dar m-a enervat teribil cum a fost transformată în film.
-nu mi-a plăcut Arwen, slavă Domnului în cărți apare vag, dar în filme e marea iubire a lui Aragon și aș fi preferat ca Eowyn să fie în locul ei. E mai luptătoare și face mai multe decât să privească blând pe toată lumea.
-primele două cărți mi-au plăcut, au fost devorate, dar ultima carte a fost o tortură după primele o sută de pagini. Tolkien nu ne duce în lupta finală, ne lasă doar cu Frodo și Sam, ceea ce a fost nu doar trist, ci efectiv enervant. Și prefer finalul din filme, tot ce se întâmplă în cărți după luptă și finalul călătoriei mi s-a părut prea mult. Cumva, ultimul volum al trilogiei nu a fost conform așteptărilor mele. Voiam altceva, voiam o luptă epică, cum am primit în Harry Potter, de exemplu. Practic voiam un final clasic și ce face Tolkien e nou pentru mine.
-în schimb ultima scenă e frumoasă. Tristă, dar rămâne ca fiind diferită, memorabilă.
În final țin să precizez că să citesc și văd seria lui Tolkien a fost o noutate, e experiență încântătoare și recomand tuturor dacă nu cărțile, măcar filmele. 🙂
Lasă un răspuns